Deportarea șvabilor în URSS. Descifrarea turului organizat la Jimbolia în ianuarie 2025
- Sergiu Dema
- acum 2 zile
- 7 min de citit
Din comoditatea fotoliului, ororile războaielor mondiale par frânturile unei ficțiuni de la Hollywood. Schijele aruncate nebunește de explozii nu ne ating și, prin urmare, nici nu ne impresionează. Ascunși pe după decenii, credem că timpul scurs e o garanție suficientă că ceea ce s-a întâmplat nu se va mai petrece. Sub cupola secolului 21 ne simțim mai buni, mai vrednici și mai civilizați decât cei din urmă cu 80 de ani. Să nu ne lăsăm însă păcăliți! Morbul radicalizării, al urii rasiale, dă târcoale prezentului mai abitir ca odinioară, iar dansu-i lasciv amețește vigilența unui număr de suflete înspăimântător de mare.
Context
În ianuarie 1945, Banatul a fost lovit din plin prin deportarea în URSS a circa 30000 de germani, pentru a fi internați în lagăre de muncă forțată. În Jimbolia, operațiunea a debutat duminică, 14 ianuarie, dimineața, la ora 1.00, când au intrat în arest bărbații cu vârste între 17 și 45 de ani și femeile cu vârste între 18 și 30 de ani. S-a recurs la închiderea a peste 500 de oameni, timp de 4 zile, în locul în care funcționează în prezent Casa de Cultură. Apoi, din 18 ianuarie, a început mutarea deținuților în vagoane pentru vite. Se presupune că din gara din Jimbolia au fost deportați în jur de 1000 de șvabi din localitate și din comunitățile învecinate.
Pentru a comemora victimele acestei acțiuni atroce, am inițiat un tur ghidat, ce a debutat la ora 22.00, în 10 ianuarie, și s-a finalizat la ora 2.00, în dimineața zilei următoare. Structura turului a constat din cinci etape inspirate din realitatea istorică și croite în jurul câtorva simboluri. De fapt, receptarea trăirilor celor deportați nu se poate face lesne fără câteva stări sau obiecte cu valoare de reper, înzestrate cu experiența trecutului. De exemplu, turul s-a desfășurat pe timpul nopții pentru ca vizitatorii să simtă incertitudinea întunericului și disconfortul frigului. În timpul evenimentului, temperaturile au oscilat în jurul punctului de îngheț, dar în ianuarie 1945 au scăzut înspre -15°C.
Arestarea
Un simbol important a fost revelat în cadrul primei etape, dedicate ridicării celor ce urmau să fie trimiși la muncă forțată în URSS. Casa familiei domnului Josef Koch a rămas și astăzi cu fațada netencuită, semn al durerii și al sfâșierii rețelei sociale locale. Rostul acestui prim popas a constat în evidențierea circumstanțelor în care s-a produs deportarea. Pericolul radicalizării, asasinarea celor șapte antifasciști, exodul populației germane înspre Occident, crimele partizanilor, toate au creat contextul necesar accentuării momentului arestării. Teama, incertitudinea și durerea au ieșit la iveală prin expunerea câtorva mărturii personale înregistrate în volume importante, precum colecția Heimatblatt Hatzfeld, Heimatbuch des Heidestädtchens Hatzfeld im Banat sau „Das unvergessliche Jahr”.
Al doilea popas s-a petrecut la Casa de Cultură. Pentru ca informația oferită oaspeților să aibă puterea de a răscoli emoții, foaierul și sala de spectacole au devenit veritabile mijloace de propagare a istoriei, dar nu oricum, ci într-un mod încărcat cu afectivitate. Scopul instalației artistice a fost să transpună vizitatorul din confortul exploratorului distant în tumultul deportării.
Listele morții
Surghiunul s-a făcut pe baza listelor, devenite ulterior simboluri ale zdrobirii demnității și prelungiri ale chinurilor suportate deopotrivă de arestați și de cunoștințele rămase acasă. Prin urmare, încăperile instituției de cultură au fost împânzite cu panglici de hârtie, late de circa 1 metru, dar cu lungimi diferite, de până la 4 metri. Deși am căutat mai degrabă stârnirea empatiei și nu neapărat exactitatea purei inventarieri, fâșiile de la Casa de Cultură au cuprins numele a 522 de jimbolieni deportați în URSS. Cele din foaier au fost lăsate pe podea, asemenea deținuților culcați pe paie, și așezate apropiat, pentru ca vizitatorului să nu-i vină ușor să le ocolească. A fost - dacă vreți - o ispitire intenționată, un mod de a evidenția că săvârșirea răului e la îndemâna oricui și că acesta poate fi de cele mai multe ori evitat prin propria alegere.
Tragedia pe care o trăiau sute de mii de germani din România n-a avut ecou în presa vremii, subjugată intereselor sovietice. În volumul vast al publicațiilor apărute în ianuarie 1945 nu am găsit decât un sigur text demn de luat în seamă, pe care l-am așezat în mijlocul unui perete gol, tapițat în totalitate cu hârtie albă. Articolul, de mici dimensiuni, a fost evidențiat printr-un fascicul luminos, proiectat din cealaltă parte a încăperii. Strategia a dus la un rezultat inedit. Zidul, animat de umbrele oaspeților, a devenit o altă invitație la introspecție, un imbold înspre descoperirea atitudinii proprii cu privire la ură și propagandă.
Pornirea cruntă împotriva șvabilor a dus la o dublă dezrădăcinare: a celor surghiuniți și a comunității pe de-a-ntregul. Deportarea în URSS este evenimentul care a început seria loviturilor aplicate etniei germane. După câteva decenii de nedreptăți, nemții și-au mutat crucea pe alte meleaguri. De altfel, expoziția de la Casa de Cultură a inclus o cruce de lemn, recuperată din cimitir și sculptată direct în tulpina unui copac. Monumentul funerar a jucat un rol important în angrenajul instalației artistice. Privit cu imaginație, trunchiul pomului pare că jinduiește după rădăcina ce-i lipsește. În partea inferioară, fibrele lemnoase se curbează și se curmă febril, evocând durerea incomensurabilă a unei rupturi barbare.
Crucea de purtat
Cu toate acestea, crucea poartă cu sine și o a doua valență, impregnată cu un puternic paradox. Chiar dacă marchează locul morții, ea este totuși semnul vieții - al speranței reîntoarcerii, exprimate în scris de cei rămași acasă, și al iubirii celor ce au pierdut definitiv pe cineva. Josef Koch era copil când a aflat că mama sa a murit în lagărul sovietic. În siajul acestui eveniment tragic, familia a ridicat o cruce cu numele mamei, iar Josef a conchis într-un articol: „după cum a trăit mama noastră, și după cum a murit, nu putea ajunge decât în rai”.
Încă de la început, nădejdea revederii și păstrarea memoriei au devenit indispensabile pentru cei năpăstuiți. Acestea s-au concretizat în circa 30 de liste - câte una pentru fiecare vagon cu jimbolieni - realizate, la cererea familiilor, de tipografiile Gurgo și Schmidt, ambele din Jimbolia. O asemenea tipăritură, păstrată în original la Muzeul Stefan Jäger, a fost amplasată pe un alt perete al foaierului, deasupra câtorva panglici de hârtie.
Hârtia ce se pătează ușor
Datorită calităților sale, hârtia a fost principalul material folosit. E albă, semn al inocenței multora dintre cei deportați, dar se pătează ușor și păstrează întotdeauna cicatricea intervenției asupra ei. E firavă, asemenea vieții omenești. E obișnuită și, cu toate că unii o tratează ca pe un fapt banal, e totuși cel mai mare dar. E maleabilă, dar se împotrivește nefirescului și jelește când e fluturată de vicisitudini. Cu ea se pot exprima gândurile și experiența de viață acumulate de cineva.
Listele recuperării
Spre deosebire de fâșiile din foaier, cele utilizate în sala de spectacole au fost ridicate pe verticală, cu intenția de a crea o necesară punte între listele morții și listele recuperării. Pentru ca severitatea celor întâmplate să fie percepută cât mai în concordanță cu realitatea, hârtiile inscripționate cu numele deportaților au fost atârnate în așa fel încât să acopere întregul volum al încăperii. Verticalitatea, prin însuși sensul pe care îl indică, înseamnă înălțare! Demnitatea umană nu trebuie să fie zdrobită de nicio cizmă, fie ea bolșevică, național-socialistă sau supusă oricărei ideologii. Ceea ce omul a stricat, tot omul trebuie să îndrepte. Moartea și chinurile nu vor putea fi anulate, dar vina imaginată de însetații după răzbunare ar putea fi răscumpărată de noi, oamenii prezentului, prin pomenirea celor întâmplate.
Erwin Zappe, Oswald Zachari, Carol Brandmayer, Hans Jirkowski și Josef Koch au relatat despre cele întâmplate prin intermediul unui film realizat în 2020 de Televiziunea Jimbolia și oglindit pe fâșiile verticale. Așezarea acestora la distanță una de alta a permis ca imaginea să fie secționată, ruptă, la fel ca viețile celor afectați de surghiun. Filmul proiectat de pe scenă a străpuns semitransparența hârtiei și a lăsat senzația că intervievații vorbesc chiar din mijlocul publicului.
Evenimentul n-a fost organizat ca să deschidă o rană, ci ca să atragă atenția asupra cicatricii rămase în urma vindecării haotice, deloc îngrijite. Viața, diafană precum mireasma florilor, poate fi oricând alungată de vântul răutății. Izbirile fricii și suferinței trebuie temperate prin acordurile frumuseții. Florin Țubucan, originar din Jimbolia, student al Academiei Naționale de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, a armonizat trăirile celor de azi cu cele ale deportaților. Frugalul concert de chitară clasică, pe care l-a susținut pe scena Casei de Cultură, a simbolizat ștergerea bătrânului edificiu din registrul temnițelor și redarea calității de spațiu dedicat artei muzelor, în sensul germinării bunei înțelegeri.
Aducere-aminte
A treia etapă s-a petrecut la Biserica Romano-Catolică „Sfântul Vendelin”, în apropiere de miezul nopții. Aici au vorbit preotul Daniel Pozsonyi și Erwin Țigla, Președintele Forumului Democrat al Germanilor din Județul Caraș-Severin. Preotul Pozsonyi a evidențiat importanța rugăciunii, atât pentru cel asuprit, cât și pentru asupritor și a subliniat că deportații nu au suferit singuri, ci că din paharul durerii s-a împărtășit și Hristos.
A patra etapă, dar nu și ultima, s-a petrecut la stația de cale ferată, în fața macaralei feroviare cu aburi, utilizată de armata nazistă în Al Doilea Război Mondial. Utilajul oferă un bun prilej de a reflecta la cele întâmplate la gară, în ianuarie 1945. Grăitor este, de exemplu, momentul în care un copil, Annemarie Wetzler, i-a dat supă tatălui prin latrina vagonului. Astfel de istorii personale trebuie înrămate cu lemnul neuitării și atârnate în cel mai vizibil loc al conștiinței populare.
Încotro?
Ultimul punct al turului - conceput printr-o colaborare între Cristina Dema, Theophil Soltesz și subsemnatul - s-a desfășurat tot la Casa de Cultură și a cuprins detalii despre viața în lagăr, moartea sau, pentru alții, întoarcerea acasă - plătită cu alte râuri de suferință. Privind retrospectiv în marea de lacrimi concluzia e evidentă: atrocitățile s-au făcut în numele unui fals adevăr, care încă bântuie Pământul. Și totuși, trecutul e plin de exemple bune, ale oamenilor ce n-au căzut în ispita extremei, precum bunăoară bătrânul rus Ojoga, care a salvat zeci de șvăboaice din ghearele murdare ale soldaților sovietici hrăpăreți. Să învățăm așadar să părăsim nedreptatea și minciuna pentru că ele reprezintă primii pași spre moartea noastră, chiar dacă ne vom fi crezând încă vii.
Commenti