În camera șvăbească, pe deasupra obiectelor inanimate încă se mai plimbă duhul bunului-simț, chiar dacă scaunele, patul, masa - toate - săturate de non-sensul actualității lor, așteaptă răbdurii un nou sens. Timpul, indiferent cum e, le-a aruncat într-un naufragiu din care nu vor mai scăpa. Având conștiința jertfei de sine, obiectele tac așteptând să fie întrebate. Răspunsul lor dat celor de azi nu poate avea altă valoare decât identitară. Grăbiți-vă să le întrebați! Timpul e indiferent față de viață, față de moarte.
De pe perete, de deasupra tuturora, chipul lui Iisus privește mângâietor, dar grav peste trecut. Au fost răstigniri. Vor mai fi răstigniri. În centrul camerei, în lemnul mesei, gravează lacrimile dezrădăcinării. Șiroirea lor a lăsat în urmă textura nervurilor. Pipele săptămânii au uitat gustul tutunului. Pe credenț, alături de un crucifix, stau câteva cărți de rugăciune așteptându-și mântuirea din singurătate. Nu departe de ele, o rochie de mireasă se întreabă despre rostul ei. Toate, dar absolut toate, atinse de duhul Jimboliei de odinioară, au devenit asemenea unor moaște. Suratele lor s-au stins pentru totdeauna, dar ele, ca o ultimă redută, își îndeplinesc cu sârguință statutul de relicve. Misiunea lor nu a murit: încearcă să învie conștiințe.
Știu prea bine ce au de făcut. Au fost învățate de însuși Hans Schulz, cel care le-a salvat. În 1999 jimbolianul ce se-ngrijea de administrarea Muzeului Stefan Jäger le-a găsit un rost*. Au primit bucuroase noua îndeletnicire, mai ales că astfel rămâneau printre puținele elemente ce aminteau de vechea cultură. Și totuși, cultura șvabilor, puternică, s-a diluat în timp. Urmează și a noastră?
Sursă informație: (*) Walter Tonța; Hatzfelder Kulturspiegel 1999; Heimatblatt Hatzfeld, Volumul 7, 2000; Heimatortsgemeinschaft Hatzfeld, Redaktion und Layout: Franz Quint, Walter Tonta, p. 22
Comments