În urmă cu puțin timp am aflat că profesorul Gheorghe Nicoraș, dirigintele clasei mele, a plecat dintre noi astăzi 30 septembrie 2021. Reiau, cu această ocazie tristă, un text compus în urmă cu mai mulți ani pentru o carte a domnului Dragomir Ciobanu: Se spune că cei mai frumoşi ani ai vieţii sunt cei în care omul păşeşte zi de zi peste pragul liceului. Eu spun că orice perioadă din viața unui om este frumoasă dacă acel om știe cum să și-o trăiască. În liceu, dar și în școală în general, este extrem de important pentru un tânăr să întâlnească dascăli care, pe lângă informație, oferă și un proces trainic de clădire a unui caracter sănătos.
Pentru orice elev există câte unul sau mai mulți profesori care devin modele de urmat, oameni față de care sufletul educabilului nutrește sentimente deosebite ce se pot traduce ca fiind o punte de iubire între tânăr și profesor. Noi, cei de astăzi, suntem ceea ce suntem pentru că am avut dascălii pe care i-am avut. Un loc aparte în amintirea unui adult este reprezentat de dirigintele pe care l-a avut în timpul perioadei liceului.
Imaginea dirigintelui Gheorghe Nicoraș este veșnic vie în mintea mea, dar și în ființa mea. Mă trezesc, după ani și ani de la terminarea liceului, că, profesor fiind, aplic uneori metodele dragului meu diriginte.
Portretul fizic al acestui bonom lasă să se întrevadă calitățile sale interioare. Atunci când l-am cunoscut eu era un bărbat trecut de 50 de ani, cu o privire pătrunzătoare. Zâmbetul lui era cald și de fiecare dată când înflorea pe chipul său te făcea să simți, pe bună dreptate, că știe mai multe decât tine. Era acel zâmbet pe care îl are tatăl unui copil atunci când fiul său află, de pildă, structura sistemului solar, descoperire monumentală pentru tânăr, dar elementară pentru părintele care nu dorește să strice nicio secundă bucuria mezinului.
Un capitol care ne întrista pe toți cei din clasă, era starea de sănătate a domnului diriginte, care, pe atunci, era precară, dar peste care a trecut cu ajutoul lui Dumnezeu.
De altfel, contrastul dintre sănătatea dumnealui și starea sa de spirit este punctul care l-a făcut atât de mare în ochii noștri. Capacitatea sa de a ne binedispune era enormă. Avea un fel de a fi care ne făcea să ne recăpătăm zâmbetul și bucuria. Deseori, când venea în clasa în care participam la cursuri și ne găsea certați unul cu altul sau supărați, cu o voce autoritară, dar suavă, de parcă ne-ar fi certat și ne-ar fi pupat în același timp, ne obliga să deschidem ușa sălii, să ieșim pe hol, să privim către cuierul de agățat haine din capătul încăperii și să ne lăsăm nervii și supărarea acolo. Argumentul care întotdeauna stătea în picioare era că și dumnealui face la fel: își agață nervii și supărările în acel cuier și le lasă la capătul holului, deci la intrarea în școală.
Avea pretenții de la toți cei din clasă. Cu toate acestea, se aștepta ca cei care erau obișnuiți să învețe mai mult, să nu șchiopăteze nici măcar o secundă. Îi încuraja și îi felicita sincer pe cei care erau de nota 5, dar luau 6 sau 7, în schimb, îi certa pe cei care erau de 9 sau 10 și luau 8.
Iarna, având probleme cu unul dintre membrele inferioare, se deplasa greu. De multe ori mă chema înaintea orelor la dumnealui acasă (locuia aproape de clădirea liceului) și spunea: Dema, ai carnet? Răspunsul meu fiind afirmativ continua: știi să remorchezi? Și aceasta zicând îmi întindea brațul. Era una dintre cele mai plăcute plimbări! Nu e puțin lucru pentru un elev să poată să-și ajute dirigintele. Mai mult decât atât, în sufletul meu apărea sentimentul că și eu pot face ceva pentru un om care a făcut pentru mine atât de multe.
Nu accepta, sub nicio formă, niciun gest de al nostru care ar fi putut pune distanță între noi. De exemplu, dacă venea cineva la oră cu șapcă pe cap îl punea să o dea jos zicând că o va putea purta atunci când toți, inclusiv dumnealui, vom avea pe cap un asemenea accesoriu vestimentar. Acest aspect atât de drag nouă a fost speculat la maximum într-o oră de fizică (căci domnul Nicoraș era profesor de fizică): fiind ziua dumnealui, am căzut cu toții de acord să-i facem o mare surpriză. Ne-am îmbrăcat în culorile alb și roșu, culorile echipei sale preferate, am făcut rost de un tricou original al aceluiași culb fotbalistic, pe care l-am inscripționat cu numărul 8 și cu numele „Nicoraș”, de la celebrul fotbalist al UTA-ei, care purta același număr: jucătorul „Coraș”. Momentul a fost extrem de mișcător atât pentru dumnealui cât și pentru noi. Cu greu am reușit să ne stăpânim lacrimile.
Îmi aduc aminte cu foarte mare drag că într-o vacanță un prieten și coleg de clasă de al meu era angajat al ștrandului din Jimbolia și avea misiunea de a tăia bilete la intrare. Domnul diriginte obișnuia să meargă la ștrand pentru a beneficia de calitățile apei termale de acolo. Având un deosebit respect pentru dirigintele nostru, prietenul meu nu îndrăznea să-i ceară bani pentru intrare și nici profesorul nu-i oferea. Enigma a fost elucidată la începutul anului școlar, când domnul Nicoraș a zis: „Astă vară mergeam des la ștrand, iar colegul vostru nu-mi cerea bani pe intrare. Probabil credea că-mi face un favor. Dar el nu știa că eu, de fapt, aveam abonament!”. După o asemenea frază am început cu toții să râdem cu mare poftă, iar sufletele noastre au fost inundate de bucurie. Dirigintele nostru nu se schimbase. Era același om extraodinar!
Avea un dar ieșit din comun de a fi mereu actual și interesant, chiar dacă folosea uneori aceleași replici. Când spuneam vreo mare prostie la fizică ne răspundea cu „ce vorbești, Franz?!”; când eram ispitiți și lipseam de la câte o oră ne spunea: „De la cine ți-ai cerut voie să pleci? De la bec?!”; sau când ne chema la tablă folosea ungurescul: „Gyere csak ide, fiam!”, adică „Vino tu numa' aici, fiul meu!”.
Întâmplările ce au legătură cu domnul Gheorghe Nicoraș și care vorbesc despre dragostea ce ne-o purta sunt numeroase. De fapt, sunt atât de numeroase încât dragostea lui pentru noi s-a întipărit în sufletul nostru și îl respectăm și astăzi, după atâția ani!
Domnule diriginte, mulțumim!
Sergiu - Petru Dema - Fost elev al domnului profesor Gheorghe Nicoraș
Comments