E știut faptul că la ananghie, sufletul se dilată, mintea se luminează și astfel recunoștința împreună cu iubirea și ale lor derivate își fac loc tot mai adânc în noi. Uneori atât de adânc încât imediat după ce greul se va fi terminat, le păstrăm ferecate și absorbiți de goana cotidianului uităm ce zace-n noi.
Poate că momentele care ne solicită reflecție nu sunt altceva decât instrumente de (re)descoperire a sinelui, a sensului într-o nebuloasă în care contrasensul, agonia și tema se dizolvă, și din ale căror izuri inspirăm și rareori expirăm. Doar oftăm.
Cu toate acestea, consensul ar putea fi puntea către răspunsurile întrebărilor ce zilele acestea ne frământă și singura întrebare căreia ar trebui să îi găsim un răspuns să fie "cât de mult e puțin(ul)?"
Puțin din tine
Puțin din mine.
Puțin din noi,
Să fim voi.
Tine fără mine ar fi ca noi fără voi.
Și astfel, în cochiliile noastre, oricare ar fi ele, putem afla ce ne este necesar și ce ne e suficient? În matematică se numește implicație logică. În viața de zi cu zi se poate numi vitalitate. Ce au în comun, e faptul că relațiile stau la baza necesarului și suficientului. Iată deci, cum Eu și Tu sunt necesari. Și suficienți.
