Se vorbea mult în acele zile despre el în Jimbolia. Era firesc! Prezența sa stârnea apele îmbâcsite. Umezeala pereților se simțea amenințată de aplombu-i cultural. Veninul viperei decapitate, comuniste, se trezea jignit din letargia conducerii fără efort. Se întâmpla ceva, o reînviere, iar el era exponentul acestei reînnoiri. De la avangardismul preotului Mihail Avramescu cultura nu mai fusese rechemată la viață cu atâta ardoare.
Îndemna la revitalizare oglindind actualitatea aflată în moarte spirituală. Își punea, mai întâi, degetul pe propria-i rană. Critica în jur, dar începând cu sine. Își dorea să trezească ținutul cu aura hărniciei pe stemă, cufundat într-o iarnă ce părea perpetuă. A muncit mult Petre Stoica ca să lase, înainte de plecarea sa, o nestemată despre care să mărturisească și muzeul presei: să ne lăsăm absorbiți, mai întâi, în siajul său, iar apoi, ar apoi, să nu abandonăm lupta pentru valorile culturale, dusă și cu alții, dar mai ales cu noi.
