Jimbolia a avut întotdeauna amurguri frumoase! Indiferent de anotimp, soarele topește pe înserate clopote de liniște. De fapt, ăsta este și atuul localității, cartea de vizită pe care așezarea o înmânează oricărui însetat după contemplație. Și, totuși, cerul parcă sângerează…
Și asta pentru că renașterea Jimboliei stă tot sub semnul amurgului. În urmă cu 253 de ani, în 11 iunie 1766, primii coloniști, conduși de preotul Plenker, au îndrăznit să îmblânzească ținutul sălbăticit prin trecerea vremii. Au fost întâmpinați cu răceala ploilor de primăvară. Igrasia pe atunci se lupta până și cu solul neridicat în case într-atât încât nici măcar cei peste 170 de morți înregistrați în 3 luni de zile nu îndrăzneau să putrezească în pământ. Până la finalul anului, în cimitirul din nord, răpuși de amurg, se mutaseră deja peste 350 de oameni. Și, totuși, au urmat mulți ani, Jimbolia! Ani luminoși ai căror amiază vestea, inevitabil, sosirea altor și altor amurguri: războaie, deportări, epidemii de ciumă, ideologizări prost înțelese și exoduri nemiloase. Toate au însemnat tot atâtea răstigniri ale cuvântului „heimat”, acasă. Și după toate Jimbolia a renăscut. Prin „credință, curaj și abilitatea de a munci” spuneau șvabii.
Cărămizile imperiului Bohn rezistau pentru că erau îmbibate cu sudoarea ce picura de pe fruntea muncitorului. Aceasta era adevărata rețetă a unei pietre durabile și aceasta este în continuare: „credință, curaj și abilitatea de a munci”!
Astăzi, la împlinirea a 253 de ani de efort, n-am învățat nimic? Să ne luminăm și să spunem: „La multe răsărituri, Jimbolia!”
Fotografie: Theophil Soltesz
